“In conversatie” cu Laura Chivu – blogger

Am zis ca ar trebui sa incerc ceva nou. Vine iarna, evenimentele sunt din ce in ce mai putine, deja incep sa ma simt confortabil cu cronicile, iar mie imi place sa ies din zona mea de confort. De astazi incepem seria de articole “In conversatie cu:..”, in care o sa incerc sa va aduc povesti extraordinare de viata, de la oameni care au reusit sa faca ceva. O sa incerc sa scot la iveala adevaratele valori, si cred ca o sa reusesc sa smulg si cateva sfaturi de la ei.

Asadar, astazi incepem seria “In conversatie” cu Laura Chivu. Pe Laura o cunosc de cand eram la scoala. Desi la inceput am fost in clase diferite, imi aduc aminte ca prima data ne-am vazut la o olimpiada. I-am cerut un creion (pentru ca eu mereu mergeam nepregatit), si am uitat sa i-l mai dau. Ma gandesc doar la faptul ca nici pana in ziua de azi nu i l-am innapoiat dar stiu sigur ca odata si odata ma voi revansa.

Apoi spre clasele mai mari, s-a mutat la noi, la “A”. N-am vorbit mult. Ea invata, avea note mari, iar pe mine nu ma pasionau chestiile astea. Unde era distractia si panarama, acolo eram si eu. Si nu ca Laura ar fi fost vreo tocilara cu capul doar prin carti, dar era diferita de restul…

Apoi, pentru 4 ani, am “invatat” la licee diferite, insa foarte apropiate unul de altul. Doar Calea Dorobanti le desparte. Iar acum, am vazut ca Laura are un blog. Am inceput sa il citesc, mi-a placut, si astfel am decis sa incep seria “In conversatie”, cu ea:

Sambata, 1 Octombrie: 

Laura: Ti-ai pregatit ceva intrebari?

Andrei: Nu mi-am pregatit nicio intrebare.

L: Nicio intrebare. Am inteles.

A: Dar uite, de exemplu, eu stiu cine este Laura Chivu, insa pentru cei care citesc, “Cine este Laura Chivu?”

L: Huh, destul de greu de spus. Laura Chivu in perioada asta, as putea spune ca este intr-o continua schimbare. Nu meaparat de voie cat de nevoie, pentru ca de-a lungul timpului m-am tot confruntat cu constiinta (care lucreaza la mine exagerat de mult), si ma trezesc in situatii de tipul: vorbesc acum cu tine, si ajung acasa peste o jumatate de ora si ma gandesc “bai frate daca am zis vreo tampenie?” ; “daca l-am deranjat cu ceva pe baiatu’ asta?” Si chestia asta e destul de nasoala pentru ca de multe ori pierd timpul aiurea, efectiv gandindu-ma la tampenii de genul asta. Si mi-am dat seama ca nu trebuie sa iti faci astfel de ganduri. Uite, de exemplu, in generala noi am fost impreuna. De cate ori nu ai auzit “Aah, Laura e o increzuta”, stii? De multe ori m-au afectat lucrurile astea pentru ca nu era asa! Eu chiar sunt foarte deschisa cu toata lumea, si peste tot pe unde merg, ma salut cu cineva. In Baneasa, daca mergi cu mine, o sa vezi ca de la aia de la shaorma pana in capatul celalalt, salut pe absolut toata lumea pentru ca ma stiu cu ei… (Adevarul e ca nici nu intrase bine in mall si deja se intalnise cu cineva cunoscut) Si mi-e aiurea sa aud chestiile astea. Revenind la intrebare, Laura Chivu in momentul asta este o “studenta nerabdatoare”..

A: Unde, la ce facultate..?

L: La Drept. Pe de-o parte abia astept, pe de-o alta parte imi e teama ca o iau iar cu programul, cu invatat, cu trezit, cu…

A: He, he, he..

L: Dar totusi sunt o persoana activa, imi place sa am activitate. Daca ma pui sa fac curat in casa, dupa sa plec sa ma vad cu cineva, dupa sa ma duc sa ajut pe cineva cu ceva, n-am nicio problema. Imi place sa ajut! Fac absolut orice, doar sa am activitate! Si imi place ca facultatea este destul de departe, prin Calea Vacaresti, adica “de unde se termina continentul, mai ai putin de mers”, dar nu e nicio problema. Nu ma mai sperie nimic.

A: Deci ai incredere in Justitie, nu?

L: Da, cum sa nu? Bineinteles!

A: Si ce crezi despre sintagma asta: “domne, daca esti student la drept si nu ai pe nimeni in familie din domeniu, n-ai nicio sansa..”?

L: Mi se pare o tampenie! Sincer iti spun! Sunt foarte multi dintre cei buni, care au venit din familii modeste, si majoritatea oamenilor care intradevar lucreaza si au un job super, un post bun, si reprezinta ceva in domeniul asta, vin din familii modeste, sunt oameni care au invatat foarte mult, sunt oameni dedicati, sunt corecti, si pana la urma asta te ajuta pe tine si te ridica. Faptul ca esti un om corect, ca iti doresti. Nu neaparat sa schimbi ceva, cat sa mentii o stare de siguranta. Nu poti sa spui “coruptia va disparea in totalitate”, pentru ca e imposibil! E un fenomen existent peste tot! Daca n-ar fi, oamenii astia de la anti-coruptie, n-ar avea ce sa mai manance. Dar sunt atatea cazuri care reprezinta adevarate probleme, pentru tara pana la urma, pentru ca se vehiculeaza sume foarte mari in anumite dosare, si este un lucru foarte bun ca se lucreaza in domeniu, ca exista combatere. Sunt de parere ca oamenii astia care intradevar fac treaba, nu au in spate un sprijin de tipul var, sau alta ruda, pentru ca nu prea te ajuta. Ca sa faci ceva foarte bun si sa te ridici, trebuie sa stii sa faci treaba aia! Ori “pilele” nu te invata. “Pilele” doar te pun undeva, unde daca nu faci treaba buna si nu esti dedicat, nu poti sa rezisti! Nu poti rezista daca nu ai cunostinte!

A: Da, da, da. Cunostinte…cerebrale, nu..

L: Da, corect, nu cunostinte de tipul “stiu eu pe nenea ala'”, nu! Cunostinte legate strict de ce ai invatat. Si in acelasi timp, mai sunt de parere ca e o prostie sa spui despre facultatile private ca “nu domne’, nu se face scoala acolo, aia platesc..!” Cunosc oameni care au facut Romano-Americana si au ajuns foarte sus! Pentru ca in momentul in care vrei de exemplu sa ajungi…procuror, tu ca sa ajungi procuror, trebuie mai intai sa ajungi la Institutul de Magistratura!  Trebuie sa dai un examen! Acel examen este la fel si pentru cei care au facut Romano-Americana, si pentru cei care au facut Unversitatea. Cred ca tine foarte mult de tine, de ce vrei sa faci, de cum asimilezi. Asta trebuie sa conteze cel mai mult: sa te preocupe!

A: Hai sa te intreb despre blog, ca de aici am pornit. De ce ai un blog?

L: De ce? Daca stau sa ma gandesc, eu nu voiam sa imi deschid un blog. Eu scriu de mica. In laptop, scriam orice. Cand eram eu mai suparata (stii ca se purtau jurnalele), imi placea mie de un baiat, si ala eventual nu ma placea, si mama ce sriam acolo..!

A: Ha, ha! Ar fi interesant sa le postezi candva

L: Dar nu stiu daca le mai am.. Imi aduc aminte ca faceam si poezii, si aveam o poezie foarte smechera cu un catelus, si nu o mai gasesc. Era foarte amuzanta! Acum mai matura asa, imi faceam ceva la par, faceam o poza si puneam o descriere. Eh, descrierile astea pe care le-am tot pus eu, au reprezentat un inceput pentru cei care ma urmareau si care lucrau in domeniu. Uite, o tipa care este PR, e foarte buna in ceea ce face, a vazut ca tot puneam descrieri si imi zicea: “bai imi place cum scrii, nu vrei tu sa-ti faci un blog?!” si eu ziceam “mai nu stiu ce sa zic, stai asa, ca daca scriu eu o tampenie..” Stii cum e, “de ce sa te scarpini daca nu te mananca?”. Nu prea ma gandeam eu sa ma bag sa scriu, sa vina lumea sa-mi spuna ca n-am facut ceva bine. Si intr-o zi, cred ca prin ianuarie, am zis “imi fac eu un blog!” Am vazut ca in online treaba se misca si e un mare avantaj pentru generatia noastra faptul ca avem chestia asta! Ai public de la copii de clasa a V-a pana la oameni in toata firea. Si oricum nu te costa nimic, blog poate sa-si faca oricine. Am zis sa incerc. Scriam cu atata lejeritate pana sa imi deschid blogul, de nu iti poti imagina. A trebuit sa scriu primul articol, “About me”. Mi-a luat o gramada! Nu reuseam sa ii dau de cap! Ma gandeam: “daca am gresit cuvantul ala in engleza?” Eu care scriam mereu in engleza. Mi-am facut atatea probleme… Cand l-am postat, tremuram toata! I-am dat share pe Facebook, pe Instagram, na, ca toata lumea cand se lanseaza, pe toate platformele. Si am pus-o pe mama sa citeasca. Mama imi citeste articolele inainte sa le postez. Daca i le dau lu’ tata sa le citeasca, e o problema. Trebuie sa modific cel putin trei chestii. E genul de persoana foarte tipicara si daca cumva i se pare lui ca un cuvant ar putea sa dea de inteles o anumita chestie, “nu, pe asta nu il lasi asa! Daca ala se gandeste ca ar fi nu stiu cum?” Un singur articol a citit, un articol despre service-ul auto la care am fost. Si l-am pus sa citeasca gandindu-ma ca sa nu gresesc ceva. El e barbat, stie mai bine lucrurile astea. Bineinteles ca scrisesem corect partea de mecanica, dar nu stiu ce i s-a parut lui gresit ca mi-a zis: “nu, nu, partea asta o tai! ” Si prima mea problema a fost ca scriam foarte mult. Nu cred ca oamenii care citeau, citeau pana la sfarsit. Am facut, de exemplu, o promovare pentru cineva si tot asa, trebuia sa pun descrieri pentru poze, iar eu scriam randuri intregi. Si e greu ca daca nu scriu tot, mi se pare ca nu..

A: Ca nu ai scris in totalitate ce simti, da..

L: Exact! Si am prins curaj cu articolele. Am zis “daca nu merge, asta e, nu e nicio problema.” Si mi-a mers de la primele articole, insa nu a mers chiar atat de bine pana la plecarea la Arad. Mai fusesem, insa de data asta chiar simteam ca trebuie sa scriu despre locul acela. Cumva, e locul in care m-am simtit cel mai bine, si de data asta chiar aveam foarte multe idei. Am scris un articol destul de mare si chiar m-a lansat. Acolo a fost de fapt pornirea. Cand vezi ca cineva “te valideaza”, si ca sunt atatia oameni care apreciaza, e un sentiment despre care nu am cuvinte. M-am simtit atat de bine, si mi-a dat atata curaj sa merg mai departe, pentru ca eu ma gandeam la niste articole pe care sa le scriu, asa mai “deep”, precum “Care e povestea mea”, sau alte articole in care am investit sentimente, si mi-a dat curaj sa le postez. Eu le scriam, dar le aveam acolo… Dar am prins curaj sa scriu si articole care nu sunt pentru toata lumea un adevar general valabil, o parere, o chestie in care tu crezi. Dar faptul ca imi place mie intr-un loc, nu-mi e rusine sa spun. De exemplu daca scrii despre cum vrei tu sa te comporti pe drum, o sa vezi ca minim cinci persoane or sa iti spuna “bai esti prost?! Cum sa saluti pe toata lumea? Pe bune, nu ai si tu o prestanta?” De chestia asta te loveti in permanenta.

A: Eh, da… Asta e mentalitatea noastra. In Germania, te saluta absolut toata lumea de pe strada. Ca te cunoaste, ca nu te cunoste, te saluta…

L: Stiu! Pentru mine e o mare problema in Germania, la micul-dejun. Mergem la 8, pentru ca atunci se trezesc ai mei. Si sa mergi acolo, sa te intalnesti cu toata lumea cand eu abia ma vad pe mine, e groaznic! Si pana m-am obisnuit eu sa le dau la aia “guten morgen” si asa, vai de capul meu! Am invatat dupaia sa si numar ca sa stiu cate cafele sa cer, dar oricum, frumos! N-am fost in Dubai, in Turcia, “cum domne’ n-ai fost in Antalya? Sa stai in lux, sa nu stiu ce..”, n-am fost. La mine vacanta nu inseamna neparat sa stau in nu stiu ce hamac, sa vina ala sa imi dea un cocktail, dar sa dorm! Iar in Germania as merge oricand! Imi place sa cumpar!

A: Scrii mai mult despre fashion si moda, nu? Adica…

L: Nu stiu daca neaparat zona de fashion pentru ca inca-mi e frica sa abordez zona asta. Sunt multe gagici caare scriu despre fashion si au facut un fel de reguli si mi-e teama sa ma indrept catre zona asta, pentru ca moda ti-o cam faci tu! Eu daca plec cu papucii astia, e pentru ca imi plac mie! Dar iti garantez ca vad cel putin doua persoane care se uita la ei de tipul “Doamne, ce are asta in picioare?” Am plecat acum de acasa si de obicei bunica-mea, ma opreste sa ma intrebe daca am iconita cu Maica Domnului in masina. De data asta s-a uitat si zice: “bai tu pleci cu papucii aia?” Zic: “daa mamaie, se cam poarta..” Dar e greu sa abordezi zona asta de fashion. Fiecare apreciaza un anumit tip de a te imbraca, de a te machia, si atunci nu, nu ma bag in zona asta. Am mai scris pe partea asta cu par, gene, sprancene. Am avut experiente nasoale, iar cand am gasit pe cineva care sa ma rezolve, de exemplu la par, i-am multumit din tot sufletul, am plecat plangand din salon! Cu sprancenele la fel. Cineva mi le facuse foarte subtiri. Ziceai ca sunt, nu stiu…

A: Edith Piaf, haha..

L: Da, la modul asta. Cu genele la fel. Mi-am pus prima data gene, si cand m-am uitat in oginda, ma bufnea plansul, dar nu ai voie sa plangi. Si am zis “bai nu plang acum, dar plang cand s-or usca” Si chestia asta, pe mine personal ma marcheaza. Mi se reproseaza ca stau numai in saloane. Da, dar daca mie imi place… Mie, ai mei, daca imi dau o suma de bani, fac ce vreau cu ea. Si reproseaza lumea “bai, fata asta sta doar in saloane” dar nimeni nu se uita la rezultatele de la bac, de exemplu! Nu se uita la proiectele in care ma implic… Daca as sta numai in salon si nu as lua bacul, ar fi o problema! Da domne, e de la saloane. Dar le-am imbinat placut. Poate altora le place sa stea in cluburi. De exemplu mie nu imi place sa stau in club. Pe mine sa ma duci la Arad, la o Seara Banateana, de exemplu. Sa dansez, sa ma distrez. Uite, am fost de curand la o seara cu machedoni. Bai, superb! Dar sunt oameni care nu apreciaza asta, si apreciaza alte lucruri. Nimic impotriva! Nu-mi place sa beau, de exemplu..!

A: Si totusi, ce crezi despre femeile care spun “eu nu, nu ma duc eu la salon. Eu stau aici la cratita mea, fac ciorba, asta e. Ori sunt prea batrana, ori.. nu mai am eu nici0 sansa sa ma faca ala frumoasa. Nu, lasa. Asta e, stau aici..”

L: Sa stii ca e o ideologie des intalnita. Sunt multe persoane care ajung la concluzia asta. De multe ori, si pe mama am surprins-o in situatia asta. Stai la birou, nu-ti mai arde. Dar am reusit sa o scot din chestia asta, pentru ca ma vedea pe mine si zicea “bai, as merge si eu la baiatul asta sa ma vopseasca.” O mai scot putin din zona aia de serviciu, comoditate, si asa. Chestia asta se intampla in general dupa 30 de ani, sau dupa momentul cand apare o familie. E foarte greu sa-ti gasesti si timpul pentru asa ceva, si nici nu-ti mai arde. Mai stiu cateva babute dinastea care au fost procuror, judecator, sau nu stiu, si sunt foarte aranjate. Ma amuza si zic “bai, eu asa vreau sa fiu”. Imi place sa arat bine. Sa ma ingrjesc, de fapt. Imi cumpar truse de machiaj in continuu, dar am zile cand nu imi vine sa ma machez, pur si simplu. De varsta, nu stiu ce sa zic. Sincer, nu-mi plac nici femeile alea care ajung sa arate deplorabil. Iti scade si increderea in tine. Dar nici femeile care exagereaza cu chestiile astea. Ai copii acasa si tu stai la sala, incontinuu, dupa mergi la salon, dupa “nu mai fac nimic”, adica nu imi plac extremele. Calea de mijloc! Bunica mea are 83 de ani si ea are o chestie: cand pleaca la fiisu’ in Franta, cand e Paste, cand e Craciun, merge la Buftea, la salon, la Flori, si-si face permanent! Asta o face pe ea sa se simta bine! Bravo ei! Apreciez!

A: Pana la urma conteaza daca te simti tu bine. Chiar daca nu se poarta, te simti tu bine.

L: Da, si daca te simti bine, discuti altfel, sau efectiv, te expui altfel! Cel de langa tine, percepe starea aia de bine. Aseara, am fost la un targ de “life couching” si am inteles ca mai mult transmiti cu sentimentele decat cu ceea ce esti tu din punct de vedere exterior. De fapt, ce vrei tu sa transmiti, porneste mai mult din suflet decat din creier, si nu e neaparata nevoie sa fii scoasa din cutie. Este mai mult decat transmiti, si cum te simti tu in pielea ta.

A: Ai intlnit persoane care sa iti spuna “aaa! Te stiu! Ai blogul ala pe care il citesc!” Sau persoane care sa iti spuna…

Aici, Laura s-a intalnit cu o cunostinta si am oprit inregstrarea. Au discutat, si am revenit…

A: …care sa iti spuna “mersi pentru recomandarea aia! Am fost si eu si uite cum arat acum!”

L: Da, au fost persoane! E un sentiment extraordinar! Asta te bucura cel mai tare! Sunt persoane care fac chestia asta ca si business. Eu o fac ca si pasiune. E extraordinar sa ti se spuna asa ceva! Eram la Arad prima data cand mi s-a spus. A treia oara cand mersesem acolo, scrisesem articolul, si m-a intrebat o doamna daca sunt din Arad, pentru ca dansez bine! Asta a fost o faza criminala! Si i-am zis ca sunt din Bucuresti, ca nu stie omul de Crevedia. “Aa, da? Tu esti fata aia de a scris pe blog!”A fost un sentiment extraordinar! Lumea citeste! Vreau sa continui sa scriu despre locul ala! Ma simt super bine! O sa mergem pe 19 noiembrie, si de revelion. Ai despre ce sa scrii acolo! Ai inspiratie! Cand am mers prima data, canta Andreea Voica, n-ai de unde sa o stii…

A: Ba da, ba da. Daca scriu despre muzica, si evenimente in general, iti da seama ca cunosc din diferite genuri muzicale. Nu neaparat personal..

L: Perfect! Si canta Andreea Voica, era un vis de al meu sa o vad. Iar acolo mesele se fac de 10-15 persoane. Noi eram cam cinci, ca am fost si cu nasii. Si la masa am nimerit si cu niste baieti, cu prietenele lor, si ne-am imprietent imediat! De atunci, urmaresc mereu sa vad cand mai e vreo Seara Banateana, si ii sun! “Bai, Gabi, vrei sa luam o masa?” Si vin cu noi mereu! Ne-au dat palinca, tata e mort dupa palinca aia!

A: Eh, dar cine nu e?

L: Cine nu e? Si sunt super deschisi! Au fost nunti intre timp, si nu s-au mai facut seri dinastea! O sa incepa acum sezonul. Totusi, nu e Aradul cum e Otopeniul. E cam peste mana. Dar nu conteaza! Noi mergem!

A: E cam in cealalta parte a tarii, dar…

L: Da! Multa lume zice: “bai esti nebuna? Cum sa te duci pana la Arad doar pentru niste muzica?” Eeeh! Cum sa nu te duci?!

A: Daca te face sa te simti bine…

L: Eu ma simt extraordinar! Niste prieteni de-ai unor prieteni, au facut nunta la Mehedinti, si ne-au spus: “bai veniti, dar sa o luati si pe Laura!” A fost senzational la nunta aia! M-am distrat maxim! Nu e ca la noi, sa stai o zi intreaga la salon pentru ca seara mergi la o nunta! Acolo lumea chiar se distreaza!

A: Asta e si cumva specific la noi, in partea asta, a Bucurestiului. “Stii, am nunta, dar doua zile inainte le petrec la salon..”

L: Da, acolo cand faci o nunta, primul aspect de care se tine cont, e sa ai loc de dans!

A: Diferente culturale, na…

L: Da! Eu de exemplu nu as pleca la studii inafara. Asa m-am fixat eu. In schimb, as merge la Timisoara.

A: La Timisoara in special, sau oriunde, dar in tara?

L: La Timisoara!

A: Dar acolo ce mai e?

L: Eh, la Timisoara sunt alti oameni! Nu poti sa compari!

A: Si e si capitala culturala europeana, mai nou..

L: Da, exact! Si e un alt aer, esti mai relaxat! Nu exista “eu sunt smecher, nu ma bag in seama cu oricine..” Cumva, eu asta caut. Noi stateam intr-o cafenea, in timpul liceului, iar “smecherii” nu au rezistat prea mult. Aia increzutii veneau o data, dupaia nu le mai trebuia. Intre noi nu existau “smecheri”. Eram okay.

A: Pentru ca e deja 18:30 si la 19 trebuie sa fii in alt loc, te las pe tine sa inchei. Daca ai ceva de transmis cititorilor?..

L: Cititi-ne blogurile, haha, nu stiu.. Mi-ar placea ca in urmatoarea perioada, sa ne axam mai mult pe omenie decat pe prosteala asta cu smecheria. Daca as putea sa transmit eu un mesaj, asa, la nivel mondial, ar fi: sa fim oameni! Rautatile astea care il fac pe omul de langa sa se simta prost, nu-mi plac. Cine ma stie pe mine, a observat ca nu fac dferente! E superb sa cunosti oameni din toate ramurile. Daca ai nevoie de ajutor, mie imi poti scrie! Niciodata nu o sa te refuz pentru ca “iti sunt superioara”! Niciodata! M-a ajutat faptul ca am facut scoala in Buftea! Faptul ca ne-a plouat in clasa si am invatat in anexe, faptul ca am avut colegi de toate tipurile, pentru ca am invatat sa ii apreciez pe toti! Cunosc si persoane importante care de obicei nu ar sta de vorba cu mine, dar si pitipoance care stau numai cu nasul pe sus. Dar vorbesc cu toti! Asadar, daca as avea de transmis ceva, asta ar fi: hai sa nu mai judecam! Te ajuta mult! Cam asta ar fi!

A: Am inteles!”
Pe Laura o puteti urmari aici! Daca v-a placut acest articol, dati un Share! Daca vreti sa fiti la zi cu articolele mele, puteti da un “like” aici!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: