Nici n-am terminat bine sa plang de bucurie, ca am inceput sa plang de durere

Ziua de ieri mi-a scurtat viata cu vreo 10 ani.

Jocul Simonei Halep este unul dintre cele mai obositoare. Ofera primul set adversarei. Mereu. Si cumva, te trimite intr-un carusel al emotiilor. Te face sa nu mai ai incredere, sa iti bagi picioarele si sa renunti. Si fix atunci, te mai uiti putin si realizezi ca incepe sa castige. Realizezi ca incepe sa devina campioana!

Si da, am fost emotionat. Nu se intampla mereu sa vezi un asemenea meci! Sa auzi cum se striga “Romania”, cum se canta imnul si sa vezi cum se flutura steagul. Sunt chestii rare pentru noi si ar trebui sa ne bucuram de 100 de ori mai mult.

Noi insa, am facut asta:

Nu am cuvinte sa imi exprim ura si dispretul. Pentru cei care au organizat acest miting, nu pentru cei care au participat.

Cei care au participat nu au nicio vina. Ei nu inteleg. Sunt din alta poveste. Sunt un fel de… “stat paralel”, dar termenul acesta a fost atribuit deja, altcuiva…

Sunt sute de oameni care au fost adusi cu japca. Altii care au venit de buna voie. Dar multi care nu au inteles. Si pe toti cei enumerati acum, va rog sa ii iertati daca cumva v-au suparat.

Pe cei de sus. Cei de pe scena. Pe ei nu ii iertati inca. Mai fiti putin suparati pe ei. Si-au batut joc de noi toti. Ca suntem cu tricouri albe, negre, rosii, galbene, suntem pulimea. Figuratia in piesa lor de teatru. Stiu ca ieri, daca ai purtat tricouri albe, te simteai “figuratie speciala”. Dar tot figuratie ramai.

Si am mai facut si eu putin teatru. Si dupa ce jucam spectacolul, in loc sa iesim afara la poze, strangeam mizeria de pe scena. Pentru ca asa cum lasam scena, asa ne era sufletul.

Si cel mai mult ma deranjeaza sa imi spui: “Eh, asta e Romania”. NU! NU ASTA E ROMANIA, boule!

Asta e Romania:

Intelegi unde bat? Iubeste-ti tara, oamenii (indiferent de culoarea tricoului) si daca ti se pare ca nu realizeaza niste treburi, incearca sa le explici.

Doar asa ajungem mai departe 🙂

Advertisements

Ce clişeu…

La naiba, iar o dau în “sentimentalisme”. Sunt singur în KFC, la naiba, mereu scriu texte siropoase când sunt singur la KFC. Poate pentru că toți ceilalți au pe cineva cu care să-și mănânce copanul? Posibil doar pentru ca am mâncat salată…

Ma uit cum curge soarele pe gâtul unei tipe care stă în spatele meu. M-am așezat în asa fel, câş, doar ca să văd cum o îmbrățișează primăvara. Nu e cine știe ce bunăciune dar lumina asta ar face o imagine senzuală, chiar și dintr-un șervețel.

E coadă mare și eu stau singur. Atâția oameni și stau singur. Oh! Mai e și omul de la pază. Stă și el…singur. Mă duc să vorbesc cu el.

Stai, s-a întâlnit cu un prieten. Dar nici nu știu de ce o ard aşa rănit că oricum, dacă ar veni cineva și s-ar așeza la masa mea,  mi-ar strica tot zenul.

Prea multe zambiluțe și mărțișoare. Parcă prea deodată.  E plin la Romană de aşa ceva…

Realizezi că textul ăsta nu are niciun Dumnezeu, nu?  Sunt doar cuvinte înșirate și doar tableta îmi e martor acum. Ma gândesc dacă are rost să continui. Stai, ai auzit de…

…mda, m-a sunat o tipă care voia să îmi prezinte ceva materiale promoționale.  Mi-a stricat tot zenul.

Dacă as încheia aici textul ăsta, ai spune că e o porcărie.  Dacă aş continua, l-aș transforma într-o porcărie și mai mare. Hah, ce clișeu..

WordPress.com.

Up ↑